"Aici poti sa zbori purtat de aripile fluturilor. Calatorie placuta!"

miercuri, 27 noiembrie 2013

Dincolo de umbre

DINCOLO DE UMBRE

Dincolo de umbre, de frunzele ce mor,
Lovite de rãceala unei toamne crude,
Aș vrea sã te descopãr cu chipul plin de dor,
Destupând urechea unei inimi surde!

Infirmã iși trãieste orișice secundã
De când iubirea toatã s-a scurs din trupul ei,
O inimã cândva fierbinte și fecundã,
Mișcatã de trãiri și de parfum de tei.

Vocea singurãtãții aproape c-a ucis-o,
Urlând ca niște valuri ce se reped spre stâncã,
Nici palma unui suflet, nici visul n-a cuprins-o,
S-a scufundat rãnitã ȋn liniștea adâncã!

Nici nu mai știe câte rânduri de frunze au murit,
Câți fluturi de speranțã și-au pierdut culoarea.
Mai poate ȋnțelege ce-nseamnã a fi iubit?
Crezi cã ești tu cel care ȋi poate da vigoarea?

Viorica Bota (Vioris)







miercuri, 16 octombrie 2013

Iz de mare


IZ DE MARE

 

Pe pielea de satin, perlatã,
Se scurg șiroaie de cristal,
Oglinda expune vinovatã
Trupul sculptat ȋn clar opal.

 
Prin aburul cu iz de mare,
Zãrești laguna, țãrmul fin,
Un dor bãtrân zace-n uitare,
In loc de vis sub cer senin.

 
Scoici amețite de plimbare
Sub grațioase stânci se-opresc,
Pe ȋntinderea fãrã hotare,
Pãsãri de spumã hoinãresc.

 
Din verzi talazuri zdrumicate
Incerc sã strâng sfãrmatul chip
Al prizonierei ferecate,
De alge, ȋn turnul de nisip.

 
Cu un gest al mâinii hotãrât,
Opresc cristalul din șiroaie,
Din aburi trupul coborât,
E cu pãr ud, fața vioaie.

 
In oglinda ȋncețosatã
Privirea mea lovește crunt,
Strivesc sub pleoapa grea ȋndatã
Laguna cu-al ei dor mãrunt!

Viorica Bota

Fotografie: IZ DE MARE

Pe pielea de satin, perlatã,
Se scurg șiroaie de cristal,
Oglinda expune vinovatã
Trupul sculptat ȋn clar opal.


Prin aburul cu iz de mare, 
Zãrești laguna, țãrmul fin,
Un dor bãtrân zace-n uitare,
In loc de vis sub cer senin.

Scoici amețite de plimbare
Sub grațioase stânci se-opresc,
Pe ȋntinderea fãrã hotare,
Pãsãri de spumã hoinãresc.

Din verzi talazuri zdrumicate
Incerc sã strâng sfãrmatul chip
Al prizonierei ferecate,
De alge, ȋn turnul de nisip.

Cu un gest al mâinii hotãrât,
Opresc cristalul din șiroaie,
Din aburi trupul coborât,
E cu pãr ud, fața vioaie.

In oglinda ȋncețosatã
Privirea mea lovește crunt,
Strivesc sub pleoapa grea ȋndatã
Laguna cu-al ei dor mãrunt!

Viorica Bota (Vioris)

joi, 3 octombrie 2013

Iubirea Mea

IUBIREA MEA

Intre mine și intransigentul mâine                   


Umbra acestui tulburãtor azi,
Bizar rãsfrântã ȋn teribile trãiri,
Invãluie ceea ce devine amintire.
Rãmân suspendatã pe o secundã,
Evaluând fulgerãtor pe “și”
Aleg sã mã agãț de mirabilul viitor.

Mâiniile ȋmi devin pãsãri cãlãtoare,
Exuberante ȋn aerul albastru,
Așteptând sã te ȋmpresoare cândva…

Viorica Bota (Vioris)







vineri, 27 septembrie 2013

Suflet golit de toamna (Povestea toamnei)


Suflet golit de toamnã


Cu sufletul lovit de cețuri și de ploi,
ȋmi clatin deznãdejdea printre frunze,
ce mor dansând haotic și greoi,
sãrutul toamnei cade dureros pe buze. 

Incerc  sã ȋi vorbesc, sã ȋi alung amarul,
peste grãmezi de frunze ajung ȋngenuncheata,
ȋn mod surprinzãtor, cuidat, ele devin altarul
pe care zac jertfitã, pustie, ȋnlãcrimatã...

Copacii-s goi de frunze, de amintiri, de viațã,
eu m-am golit de vise, de dor și de iubire,
aș vrea sã-ți vãd azurul decantat pe fațã

sã-mi umpli iarași ființa cu fluturi de simțire!


Povestea toamnei

Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.
- Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
- Aş vrea, se gândi îndelung fata, ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
- Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
- Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt să fiu chiar eu Soarele.
- Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
- Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
- Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri, iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.



duminică, 8 septembrie 2013

O lacrima de stea



O LACRIMA DE STEA

O lacrimã de stea se scurge
Pe geana unui colț de cer,
Gustul ei amar distruge
Patimi trãite efemer…

O lacrimã de stea alintã
Obrazul dragostei trãdate,
Fluturi sãtui de plâns au țintã
Grãdina viselor furate…

O lacrimã de stea pãtrunde
ȋn mintea ta orgolioasã,
Degeaba vrei a te ascunde,
ȋți spalã inima duioasã…

O lacrimã de stea coboarã
ȋn sufletu-mi de tine plin,
Intensitatea ei mãsoarã
Un dor nebun, un greu suspin!

Viorica Bota (Vioris) 7 sept 2013


joi, 29 august 2013

Greutatea Fluturilor



GREUTATEA FLUTURILOR

Sunetul pașilor sufletului tãu
rezoneazã ȋn strãfundul ființei mele,
arãtându-mi drumul nebãnuit
dintre zãpada crestelor viselor nevisate
și cãldura incandescentã a trãirilor noastre…

Dacã rãmân ȋn tãcerea dimineții -
conectatã la intensitatea fluxului fericirii create
de interacțiunea fragmentelor de inimi curate,
ce ȋn mod minunat le-am conservat ȋn noi, -
pot vedea comprimându-se timpul acestei lumi,
fãcându-se sul, ȋnghițit fiind de spațiu,
iar Lumea Nouã derulându-și spectaculosul ȋnceput!

Te pot desluși printre caișii ȋn floare,
având brațele deschise spre eterna ȋmbrãțișare,
așteptând sã ajung ȋn splendida luminã,
sã-mi eliberez palmele grele de fluturi…

Viorica Bota, 1 iulie 2008               


luni, 26 august 2013

Absenta

Fotografie: ABSENTA

De dimineațã totul pãrea cãzut
sub o covârșitoare tristețel
la fel precum ultima redutã
ȋntr-o epuizantã, teribilã, bãtãlie.
Aceleași familiare locuri par
schimbate ȋn mod misterios.
mutare de décor nedoritã
ȋntr-un prea luminos moment.

Incãperi, culoare, oameni
și-au pierdut subit voioșia,
respirând un aer vinovat
care le captureazã ființa.

Stârnitã de atâta grea apãsare,
curiozitatea febrilã scormonește
dupã ceva rezonabil spre a scuza
o absențã ce-a metamorfozat
decorul familiar, luminos, drag,
ȋntr-o redutã rece de tristețe,
oamenii volubili, mereu voioși,
ȋn umbre vinovate care tac!

   Viorica Bota, 21 decembrie 2004


ABSENTA

De dimineațã totul pãrea cãzut
sub o covârșitoare tristețel
la fel precum ultima redutã
ȋntr-o epuizantã, teribilã, bãtãlie.

Aceleași familiare locuri par
schimbate ȋn mod misterios.
mutare de decor nedoritã
ȋntr-un prea luminos moment.

Incãperi, culoare, oameni
și-au pierdut subit voioșia,
respirând un aer vinovat
care le captureazã ființa.

Stârnitã de atâta grea apãsare,
curiozitatea febrilã scormonește
dupã ceva rezonabil spre a scuza
o absențã ce-a metamorfozat

decorul familiar, luminos, drag,
ȋntr-o redutã rece de tristețe,
oamenii volubili, mereu voioși,
ȋn umbre vinovate care tac!

   Viorica Bota, 21 decembrie 2004


duminică, 25 august 2013

Submultiplii neverosimili



Submultiplii neverosimili

O ȋmbrãțișare profundã, totalã,
A descompus aerul ȋn submultiplii de aer
Ce abia puteau trãi ȋntre inimile noastre
Sudate de o neverosimilã dragoste…

Ce tablou nemișcat, fascinant, ȋn care
Lumina cãdea unduit oblic, roz,
Doar un strop de alb, furișat,
Stãtea pe chipul tãu frumos.

Dar cât poate dura descompus
Aerul ȋn zglobii submultiplii?
Ai vrea amorțit, dar duios,
Sã rãmânã de minute multiplii.

Aș putea privi mereu fascinatã
Tabloul total unde lumina profundã
Cade furișat ȋntr-o ȋmbrãțișare neverosimilã,
A douã inimi sudate de aerul roz, descompus
In frumoși submultiplii de dragoste!

Viorica Bota, 18 decembrie 2004





vineri, 16 august 2013

Poveste

Fotografie: POVESTE

Cu pași grãbiți trec peste frunze
Ce mor ȋn parcul ruginit,
Din amintiri ȋncet revine
Timpul sublim când ne-am iubit.

Cu tonuri galbene-aurii
Vocea ta mã cuprindea,
Forța ȋmbrãțișãrii tale
Necontenit  mã surprindea.

In aerul dintre priviri
Doar muzica putea pãtrunde,
Inlãnțuiți ca niște miri
Am fi putut pleca oriunde.

Parfumul rozelor târzii
L-aveam pe buzele fierbinți,
Dar rațiunii i-am plãtit
Tributul greu de-a fi cuminți!

Clepsidra vremii ȋși scurge lent
Cristalele de nemurire,
In ele ȋnchisã stã pe veci
Povestea noastrã de iubire…

  Viorica Bota (Vioris), decembrie 2003


POVESTE

Cu pași grãbiți trec peste frunze
Ce mor ȋn parcul ruginit,
Din amintiri ȋncet revine
Timpul sublim când ne-am iubit.

Cu tonuri galbene-aurii
Vocea ta mã cuprindea,
Forța ȋmbrãțișãrii tale
Necontenit mã surprindea.

In aerul dintre priviri
Doar muzica putea pãtrunde,
Inlãnțuiți ca niște miri
Am fi putut pleca oriunde.

Parfumul rozelor târzii
L-aveam pe buzele fierbinți,
Dar rațiunii i-am plãtit
Tributul greu de-a fi cuminți!

Clepsidra vremii ȋși scurge lent
Cristalele de nemurire,
In ele ȋnchisã stã pe veci
Povestea noastrã de iubire…

Viorica Bota, decembrie 2003




sâmbătă, 20 iulie 2013

Ceasca Marii (si povestea cescutei de ceai)


CEASCA MARII

Gust o fãrâmã de amurg
prelins ȋn ceașca albastrã-a mãrii,    
vãd pescãrușii cum se scurg
pe marginea de-apus a verii...

Faleza ȋnalțã cu mândrie
conturu-i negru, sfidãtor,
peste inima-mi pustie
ȋntr-un ceas necruțãtor.

Nisipul decantat de mare
ȋmi deplânge rãtãcirea,
aerul sãtul de sare
ȋmi usturã perfid privirea.

In talazuri ȋnspumate
ochii iși picurã durerea,
ai plecat cândva departe,
ȋnchisoare e tãcerea.

Lanțu-i greu roade ȋntruna
sufletu-mi ce te dorește,
mã panseazã totdeauna
iubirea mea ce se mãrește!

Zgomote se-aud ȋn stradã,
rapid tresar din magia visãrii,
din poza-ți sorb privirea caldã
ȋnmuiatã-n ceașca mãrii ...

Viorica Bota, 24 iulie 2009



Daca marea face parte din proiectul vostru de vacanta atunci cand o admirati incercati sa o priviti si din perspectiva poetica, nu doar ca fiind un loc de distractie si de inot.... E fascinanta privita in rasarit si aduce pace si liniste, ascultand-o in tacere cum isi jertfeste valurile pe tarm... Bucurati-va de vacante minunate, dar nu uitati sa va incarcati cu rasarituri de armonie si lumina in suflet!

Un cantec despre mare, vechi, romantic, evocand frumusetea ei vesnica! 






O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva frumos dintr-un magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai.
Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: ”Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:
Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe: “Încă nu!”
Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Oprește!” Amețesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: ”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-l văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție m-a scos afară și m-a pus pe raft … am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine!” Ei, așa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot … mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!” EL doar a dat din cap și a spus: “Încă nu!”
Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunț. Chiar atunci ușa s-a deschis și EL m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus: ”Uită-te la tine.” Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!
El a vorbit blând: “ Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărămițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald în cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.”
Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta Sa voie.

(autor Arsenie Boca)



luni, 15 iulie 2013

Salcii (povestea salciei plangatoare)


SALCII

Pendulam cu privirea între douã sãlcii:
una maturã îşi plângea tinereţea pierdutã
prin  muguri picuraţi pe ramuri,
ce curgeau abundând spre alee,
plângând verde crud o idee
a uitatelor  veri, a recilor nopţi…

Priveam fascinatã verdele crud,
reflectat în apa fidelului râu,
ce trecea elegant, ignorând vechiul trunchi.

Cea tânãrã îşi arunca îndrãzneţ
ramurile noi albastrului impecabil,
contopind muguri cruzi, adorabili,
cu aerul curtenitor ce-i mângâia trunchiul fin.

Seva vieţii închisã în ramuri
o despletea peste râu, peste alee,
evocând minunat preafrumoasa idee:
seva vieţii stã închisã în trup de femeie!

Ce determinã unde se opreşte privirea?
Cum aş putea sã decid între ele?
Sãlcii ce plâng diferit o idee
a trecerii vieţii prin trup de femeie,
a trecerii vremii prin trunchiuri de lemn….


           Viorica Bota, 13 aprilie 2005



Povestea salciei plangatoare vine din basmele copilariei, dar vorbeste despre iubire, una neacceptata de cei din jur, ceea ce duce la pierdere, suferinta si sacrificiu suprem! 

    Erau candva, undeva departe, un imparat si-o-mparateasa.
Si erau ei tare fericiti, pentru ca Dumnezeu le binecuvantase vietile cu liniste, avutie si-o mandrete de fecior de statea luna pe cer sa-l priveasca si nu s-ar mai fi dus la culcare…
    Si crestea avutia, si crestea imparatia, linistea veghea peste tot iara mandretea de fecior din ce crestea, tot mai frumusel si mai istet era.
    Trecura anii, veni si vremea de insuratoare si dadura zvon in lumea larga, cine stie, cine cunoaste, fata pe masura, sa vie degraba la masa sa stea sa se vada…
Si-au venit  multe cate stele pe cer  si toate-l sorbeau din priviri dara el, feciorul, la nici una n-avea inima….
Se ingrijorara parintii,” pai cum adica, vin fetele la porti puhoi si nici una sa nu ramaie la noi?’
Dara el alta grija n-avea dacat in codru sa stea, fetisoara-n parau si-o spala si la fete nici cu gandul nu gandea…….
    Trecu asa o vreme, plecara fetele de imparat, mai planse, mai suparate, dar niciunele de dansul alinate.
Daca vazu asa, tata-ne-sau se facu foc si para, dete iara sfoara-n-tara, si-anunta in lung si-n lat ca nu mai are baiat de insurat si ca de azi-nainte nici o fata sa nu-i steie-n minte!
    Asa se facu, frumosul nostru fecior singur ca isi petrecu ani buni singur singurel, numai codrul si cu el, pana intr-o buna zi, cand in codru poposi o mandra fecioara, ca o caprioara si prinse inima sa-i bata, ca nu mai vazuse el asa o fata!
Si-o urmari, si-o urmari pana intr-o alta zi cand fata-l zari si din gura ii grai: “Ce tot umbli dupa mine, eu mi-s fata, nu vezi bine? Nu mai cauti ca-alta dat din zori pana-n noapte vanat?”
“Ba vanat as mai vana, dar mi-i draga fata ta, mainile , picioarele, ochii, tatisoarele, tot in mine-acum tresare si ma clatin ca o floare adiata de un vant, vin sa-ti cad deci la pamant, fa acum ce vrei cu mine, numai rogu-te, fa-mi bine…
    Si cica ar mai fi stat ei la vorba-n codrul lat, dar imparatul a aflat si iara s-a maniat, amintindu-si de rusinea ce patise cu feciorul, asa ca puse ulciorul farmecelor cele rele si-ncepu sa sufle-n ele si pe loc fata frumoasa se facu salcie deasa!!!
Iar feciorul de durere, planse, planse in tacere pana cand din el ramase doar un rau curat si lin, la umbra salciei curgand…

La final, in amintirea celui care a incantat o lume intreaga prin muzica sa, o melodie in care salcia apare si ea ca un simbol al iubirii pierdute....



vineri, 12 iulie 2013

CURCUBEU ONIRIC (povestea curcubeului)


 
 
CURCUBEU ONIRIC

 

 
Te-ai desprins dintr-o idee galbenã sublimã,
Pe care un viitor domol mi-o pãstra
Cãzând ȋntr-un prezent tumultos, de cenuşã
In care mi-am vãrsat azuria odihnã.

 
Ti-am indepãrtat de pe ochi vãlul gri
Cu rãsuflarea tãiatã de cuvinte orange,
Un torent indigo de senzaţii inundã
Distanţa dintre mine şi paşi.

 
In odaia tãcutã dintr-un vis de femeie,
Un vânt violet de sentimente sprinţare
Indoaie pereţii goliţi de portrete
Intr-un evantai uriaş de iluzii opale.

 
Ca-ntr-un scenariu de film de demult
Galbenul sublim e lovit violet
De tornada indiscretã ce bântuie-n suflet,
Smaraldul din ochi se stinge-ntr-un punct.

 
Fantastic spectacol de culori curcubee,
Amestecate in urna unui vis diafan,
In zori se naşte un roşu vremelnic
Din care iţi faci un soclu puternic.

 
Sã-nfrunţi un gri tumultos şi netrebnic,
Sã absorbi din el azurul de tihnã,
Sã depui idea galben-sublimã
Intr-un domol viitor de luminã!

 
Viorica Bota, 13 decembrie 2004

Exista mai multe legende legate de aparitia curcubeului deoarece oamenii au incercat mereu sa-si explice fenomenele, intamplarile sau orice altceva le depasea puterea de intelegere la un moment dat! Biblia are o explicatie simpla pentru aparitia curcubeului:

13 Pun curcubeul meu în nor şi el va servi ca semn al legământului dintre mine şi pământ. 14 Când voi aduce un nor deasupra pământului, curcubeul va apărea în nor. 15 Şi îmi voi aduce aminte de legământul care este între mine şi voi şi orice fel de suflet viu, iar apele nu vor mai deveni un potop care să nimicească toată carnea. 16 Curcubeul va apărea în nor şi, când îl voi vedea, îmi voi aduce aminte de legământul pe timp indefinit dintre Dumnezeu şi orice fel de suflet viu de pe pământ“. 17 Şi Dumnezeu i-a repetat lui Noe: „Acesta este semnul legământului pe care îl închei cu orice carne de pe pământ“. (Geneza 9:13-17)

Iata si plasmuirea mintii umane, imaginatia celor ce s-au stins demult, cu privire la frumusetea impresionanta si cuceritoare a curcubeului:


POVESTEA CURCUBEULUI

 
          Şapte stele multicolore au alunecat într-o dimineaţă de pe boltă şi au căzut pe Pământ. Au încercat să se înalţe din nou, fluturându-şi razele,dar zadarnic. Simţindu-se într-un loc străin şi îindepărtat, au început să plângă.

Şi lacrimile stelei albastre au colorat mările şi văzduhul; iarba şi pădurea şi-au luat culoarea din lacrimile stelei verzi; florile au îmbinat culorile celorlalte stele. Lumea devenea tot mai frumoasă pe Pământ, dar stelele nu-şi încetau plânsul.

Vieţuitoarele s-au strâns toate înduioşate şi au încercat să le ajute. Păsările s-au oferit să le înalţe pe aripile lor. Dar în scurtă vreme au fost învinse de atâta înălţime. Au mulţumit pentru frumosul penaj cu care s-au ales din nobila încercare şi au cerut sfatul altor fiinţe. Împăratul Păianjenilor veni în sfârşit, după multă gândire, cu o idee.

- Numai singure vă veţi putea salva – le zise. Pentru aceasta, timp de şapte ani învăţaţi să toarceţi fir din propriile lacrimi. Apoi, vă veţi urca pe vârful cel mai înalt şi veţi înălţa un pod de pânză subţire până la cer.                                                                        

Aşa făcură. Şi când vieţuitoarele pământului văzură calea multicoloră înălţată pe cer, ştiură că stelele în sfârşit ajunseră iarăşi la casa lor. Se bucurară, dar le păru şi rău, pentru că le îndrăgiseră foarte.

Îşi alinară părerea de rău privind culorile cu care stelele înzestraseră Pământul. Când şi când, după ce ploaia spăla văzduhul, pământenii revedeau cu nostalgie podul stelelor colorat în roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,indigo şi violet. Îi dădură numele de CURCUBEU, semnul apropierii dintre Pământ şi Cer.
 
 
Legenda culorilor lumii 
 
Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele
pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoaresi cea mai iubită de oameni.
 
VERDELE spuse: "Uitaţi-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeţi şi voi că suntcea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţică sunt peste tot".
 
ALBASTRUL exclamă: "Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu arexista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!” 
 
GALBENUL
râse: "Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată cand teuiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zambeşti. Soarele, luna şi stelele suntgalbene, frumuseţea mea este atât de evedentă încât oricine mă vede rămâne de-a dreptul uimit!
 
PORTOCALIUL începu si el să se laude: " Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă vădse opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.“
 Ei bine,
ROSUL începu să strige: "Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii."
 
VIOLETUL se ridică în picioare si vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperială, culoarea regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii."
 
La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă,
INDIGOUL spuse: "Cu greu mă observaţi, însă, deşisunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru, contrast şi pentru linişte interioară."
 
Argumentările culorilor lumii au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte, considera că este perfecţiunea întruchipată.În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şisă ploua cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi a se proteja una pe alta. Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu întelegeţi că fiecare înparte aţi fost făcută cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şiurmaţi-mă! ” Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. „De acum încolo, zise ploaia, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.
 
Astfel,  oameni buni, de fiecare  dată când ploaia curaţă  pământul, căutaţi  un curcubeu  pe întinsul  cerului. Când apare,  tineţi minte că fiecare dintre voi este special.  Lăsaţi culorile curcubeului  să  vă reamintească  să  vă  apreciaţi  pe voi  înşivăşi pe cei din jur.