VISUL ALBASTRU

Se scurge nisipul unui timp netrãit,
observ ȋnfrigurata golire a clepsidrei,
cu ultimele fãrâme de visare
adun imaginea ta neștiutã
ȋntr-un colț ferit de suflet,
cu ultimele picãturi de speranțã,
ce se scurg pe albul siderat al feței,
aștept sã ne intersectãm ȋn spațiul generos
al iubirii neverosimile, clocotind ȋn adânc…
nu-ți pot contura chipul prelung,
dar ȋți voi recunoaște privirea albastrã,
nu-ti pot desluși alura zveltã,
dar ȋți simt aroma nestãvilitã, capturatã
intr-un elixir de santal și cedru
aievea ȋn vis, himerã-n zi, rãtãcesc sã te-ntâlnesc
ești plãsmuirea unui suflet ȋnsetat de iubire,
ești culoarea speranței spre ȋmplinire….

Vioris (Viorica Bota)

Micimea mea luminoasa

MICIMEA MEA LUMINOASA

O lunã imensã îmi sfideazã micimea,
Etalând cu aroganțã rotundu-i perfect
De luminã obținutã rapid, dar suspect,
Dintr-un soare adormit ce-i iartã cruzimea.

Iși plimbã orgoliul pe cremenea nopții,
Sub pași grei strivește petale de vise,
Predate naiv în clipe interzise
De efemeri pãmânteni, prizonierii morții.

Dar în micimea mea eu am luminã-n suflet,
Nãscutã din iubire, nu luatã îndoielnic
De la vreun mândru “astru” pãmântean vremelnic,
In versuri, cu umilințã, o expun complet.

Vioris (Viorica Bota)

TE SCUTURI DE PROSTIE?

Când te scuturi de prostie 
Urli sã te ȋndepãrtezi,
Prin frumoasa isterie
Vrei la alții sã o verși.

Dar prostia stã lipitã
Ca și Gecko de tavane,
Nu se lasã dezlipitã
Doar de urlete umane!

Pe criterii estetice
Iși face cuibul uneori,
Dulci chipuri angelice
O expirã și prin pori.

Alteori se fofileazã
Si din umbrã îi atacã
Chiar pe cei cu mintea breazã,
De inteligențã-i seacã!

Ca o plagã se ȋîntinde,
Tot mai tare și mai crunt,
Ea stãpânã se pretinde
Peste toate câte sunt!

Cine poate sã-i opreascã
Campania de cucerire?
Din minți sã o izgoneascã
Sã gândim de fericire!

Viorica Bota (Vioris), 10.10.2014

Geometria Despartirii

GEOMETRIA DESPARTIRII

Azi mi-ai sechestrat surâsul

ȋntr-un cub de amintire

ai plecat pe veci cu dânsul,

sunt o prismã de uimire.

Te-am strigat din conul umbrei

Care-mi devasteazã fața,

Piramide-n ochii sumbrei

Despãrțiri ȋnțeapã viața.

Un vãl fin de bucurie

Tinea sfera inimii,

Cufundatã-n reverie,

Pe dreptunghiul roz al mâinii.

Un triunghi de sentimente

Cu-a lui muchii sapã-m suflet

Rãni profunde, permanente,

Ce zvâcnesc ȋn romb de urlet.

E un arc de neputințã

Cu tangenta sfãrâmatã,

Mediana de voințã

Taie viața destrãmatã.

Viorica Bota, 14 martie 2014

CHIAR DACA...

Chiar dacã-ar adormi vulcanii

Sub pãturi groase de ani mulți,

Voi clocoti eu ȋn toți anii

Ce din clepsidrã nu mi-s rupți.

Chiar dacã marea-și uitã valul

Si nu mai udã plaja vieții,

In lacrimi am sã inund malul

Clãdit din pietrele tristetii.

Chiar dacã codru-și varsã frunza

Ca pe-o mâncare alteratã,

Voi ȋnverzi eu, fiind muza

Ce-ți ține lira acordatã.

Chiar dacã soarele se-ascunde

Sub norii grei de negrã ceațã,

Voi fi lumina ce pãtrunde

In visul tãu spre a prinde viațã.

Chiar dacã nu-nfloresc salcâmii

Si albinele nu strâng nectar,

Voi fi eu mireasma lumii

Nerãspânditã ȋn zadar.

Chiar dacã mâine nu mai vine,

Terra refuzã ȋnvârtirea,

Azi te voi devora ȋn mine,

Trãind complet nemãrginirea!

            Viorica Bota, 11-12 mart 2014

Miros de roze

            Miros de roze

 

Cu sufletul curat și proaspãt descãlțat,

Frãmânt ciorchini de vise ȋn teascul viu al vieții,

Sorb cu nesaț trãiri din mustul aromat,

Ce se prelinge roz prin fanta diminineții.

Sunt zorii ȋncercãrii de-a mai dansa odatã,

Valsul iubirii pure ce-aduce armonie.

Evit cu ȋndârjire oglinda sfãrâmatã,

Lãsându-mi trupul zvelt ȋn magica feerie.

Mã ȋntreb dacã-i aievea surâsu-ți inimii

Care se agațã ferm de pieptul meu,

Sãrutu-ți poposește, duios, ȋn palma mâinii,

Ducând miros de roze adânc ȋn gândul tãu.

Viorica Bota, 21 octombrie 2012

Un vals al iubirii cu regretata Madalina Manole.... 

Dincolo de umbre

DINCOLO DE UMBRE

Dincolo de umbre, de frunzele ce mor,
Lovite de rãceala unei toamne crude,
Aș vrea sã te descopãr cu chipul plin de dor,
Destupând urechea unei inimi surde!

Infirmã iși trãieste orișice secundã
De când iubirea toatã s-a scurs din trupul ei,
O inimã cândva fierbinte și fecundã,
Mișcatã de trãiri și de parfum de tei.

Vocea singurãtãții aproape c-a ucis-o,
Urlând ca niște valuri ce se reped spre stâncã,
Nici palma unui suflet, nici visul n-a cuprins-o,
S-a scufundat rãnitã ȋn liniștea adâncã!

Nici nu mai știe câte rânduri de frunze au murit,
Câți fluturi de speranțã și-au pierdut culoarea.
Mai poate ȋnțelege ce-nseamnã a fi iubit?
Crezi cã ești tu cel care ȋi poate da vigoarea?

Viorica Bota (Vioris)