Salcii (povestea salciei plangatoare)

SALCII

Pendulam cu privirea între douã sãlcii:

una maturã îşi plângea tinereţea pierdutã

prin  muguri picuraţi pe ramuri,

ce curgeau abundând spre alee,

plângând verde crud o idee

a uitatelor  veri, a recilor nopţi…

Priveam fascinatã verdele crud,

reflectat în apa fidelului râu,

ce trecea elegant, ignorând vechiul trunchi.

Cea tânãrã îşi arunca îndrãzneţ

ramurile noi albastrului impecabil,

contopind muguri cruzi, adorabili,

cu aerul curtenitor ce-i mângâia trunchiul fin.

Seva vieţii închisã în ramuri

o despletea peste râu, peste alee,

evocând minunat preafrumoasa idee:

seva vieţii stã închisã în trup de femeie!

Ce determinã unde se opreşte privirea?

Cum aş putea sã decid între ele?

Sãlcii ce plâng diferit o idee

a trecerii vieţii prin trup de femeie,

a trecerii vremii prin trunchiuri de lemn….

           Viorica Bota, 13 aprilie 2005

Povestea salciei plangatoare vine din basmele copilariei, dar vorbeste despre iubire, una neacceptata de cei din jur, ceea ce duce la pierdere, suferinta si sacrificiu suprem! 

    Erau candva, undeva departe, un imparat si-o-mparateasa.
Si erau ei tare fericiti, pentru ca Dumnezeu le binecuvantase vietile cu liniste, avutie si-o mandrete de fecior de statea luna pe cer sa-l priveasca si nu s-ar mai fi dus la culcare…
    Si crestea avutia, si crestea imparatia, linistea veghea peste tot iara mandretea de fecior din ce crestea, tot mai frumusel si mai istet era.
    Trecura anii, veni si vremea de insuratoare si dadura zvon in lumea larga, cine stie, cine cunoaste, fata pe masura, sa vie degraba la masa sa stea sa se vada…
Si-au venit  multe cate stele pe cer  si toate-l sorbeau din priviri dara el, feciorul, la nici una n-avea inima….
Se ingrijorara parintii,” pai cum adica, vin fetele la porti puhoi si nici una sa nu ramaie la noi?’
Dara el alta grija n-avea dacat in codru sa stea, fetisoara-n parau si-o spala si la fete nici cu gandul nu gandea…….
    Trecu asa o vreme, plecara fetele de imparat, mai planse, mai suparate, dar niciunele de dansul alinate.
Daca vazu asa, tata-ne-sau se facu foc si para, dete iara sfoara-n-tara, si-anunta in lung si-n lat ca nu mai are baiat de insurat si ca de azi-nainte nici o fata sa nu-i steie-n minte!
    Asa se facu, frumosul nostru fecior singur ca isi petrecu ani buni singur singurel, numai codrul si cu el, pana intr-o buna zi, cand in codru poposi o mandra fecioara, ca o caprioara si prinse inima sa-i bata, ca nu mai vazuse el asa o fata!
Si-o urmari, si-o urmari pana intr-o alta zi cand fata-l zari si din gura ii grai: “Ce tot umbli dupa mine, eu mi-s fata, nu vezi bine? Nu mai cauti ca-alta dat din zori pana-n noapte vanat?”
“Ba vanat as mai vana, dar mi-i draga fata ta, mainile , picioarele, ochii, tatisoarele, tot in mine-acum tresare si ma clatin ca o floare adiata de un vant, vin sa-ti cad deci la pamant, fa acum ce vrei cu mine, numai rogu-te, fa-mi bine…
    Si cica ar mai fi stat ei la vorba-n codrul lat, dar imparatul a aflat si iara s-a maniat, amintindu-si de rusinea ce patise cu feciorul, asa ca puse ulciorul farmecelor cele rele si-ncepu sa sufle-n ele si pe loc fata frumoasa se facu salcie deasa!!!
Iar feciorul de durere, planse, planse in tacere pana cand din el ramase doar un rau curat si lin, la umbra salciei curgand…

La final, in amintirea celui care a incantat o lume intreaga prin muzica sa, o melodie in care salcia apare si ea ca un simbol al iubirii pierdute....