Ceasca Marii (si povestea cescutei de ceai)

CEASCA MARII

Gust o fãrâmã de amurg

prelins ȋn ceașca albastrã-a mãrii,    

vãd pescãrușii cum se scurg

pe marginea de-apus a verii...

Faleza ȋnalțã cu mândrie

conturu-i negru, sfidãtor,

peste inima-mi pustie

ȋntr-un ceas necruțãtor.

Nisipul decantat de mare

ȋmi deplânge rãtãcirea,

aerul sãtul de sare

ȋmi usturã perfid privirea.

In talazuri ȋnspumate

ochii iși picurã durerea,

ai plecat cândva departe,

ȋnchisoare e tãcerea.

Lanțu-i greu roade ȋntruna

sufletu-mi ce te dorește,

mã panseazã totdeauna

iubirea mea ce se mãrește!

Zgomote se-aud ȋn stradã,

rapid tresar din magia visãrii,

din poza-ți sorb privirea caldã

ȋnmuiatã-n ceașca mãrii ...

Viorica Bota, 24 iulie 2009

Daca marea face parte din proiectul vostru de vacanta atunci cand o admirati incercati sa o priviti si din perspectiva poetica, nu doar ca fiind un loc de distractie si de inot.... E fascinanta privita in rasarit si aduce pace si liniste, ascultand-o in tacere cum isi jertfeste valurile pe tarm... Bucurati-va de vacante minunate, dar nu uitati sa va incarcati cu rasarituri de armonie si lumina in suflet!

Un cantec despre mare, vechi, romantic, evocand frumusetea ei vesnica! 

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva frumos dintr-un magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai.
Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: ”Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:
Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe: “Încă nu!”
Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Oprește!” Amețesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: ”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-l văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție m-a scos afară și m-a pus pe raft … am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine!” Ei, așa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot … mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!” EL doar a dat din cap și a spus: “Încă nu!”
Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunț. Chiar atunci ușa s-a deschis și EL m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus: ”Uită-te la tine.” Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!
El a vorbit blând: “ Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărămițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald în cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.”
Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta Sa voie.

(autor Arsenie Boca)

Salcii (povestea salciei plangatoare)

SALCII

Pendulam cu privirea între douã sãlcii:

una maturã îşi plângea tinereţea pierdutã

prin  muguri picuraţi pe ramuri,

ce curgeau abundând spre alee,

plângând verde crud o idee

a uitatelor  veri, a recilor nopţi…

Priveam fascinatã verdele crud,

reflectat în apa fidelului râu,

ce trecea elegant, ignorând vechiul trunchi.

Cea tânãrã îşi arunca îndrãzneţ

ramurile noi albastrului impecabil,

contopind muguri cruzi, adorabili,

cu aerul curtenitor ce-i mângâia trunchiul fin.

Seva vieţii închisã în ramuri

o despletea peste râu, peste alee,

evocând minunat preafrumoasa idee:

seva vieţii stã închisã în trup de femeie!

Ce determinã unde se opreşte privirea?

Cum aş putea sã decid între ele?

Sãlcii ce plâng diferit o idee

a trecerii vieţii prin trup de femeie,

a trecerii vremii prin trunchiuri de lemn….

           Viorica Bota, 13 aprilie 2005

Povestea salciei plangatoare vine din basmele copilariei, dar vorbeste despre iubire, una neacceptata de cei din jur, ceea ce duce la pierdere, suferinta si sacrificiu suprem! 

    Erau candva, undeva departe, un imparat si-o-mparateasa.
Si erau ei tare fericiti, pentru ca Dumnezeu le binecuvantase vietile cu liniste, avutie si-o mandrete de fecior de statea luna pe cer sa-l priveasca si nu s-ar mai fi dus la culcare…
    Si crestea avutia, si crestea imparatia, linistea veghea peste tot iara mandretea de fecior din ce crestea, tot mai frumusel si mai istet era.
    Trecura anii, veni si vremea de insuratoare si dadura zvon in lumea larga, cine stie, cine cunoaste, fata pe masura, sa vie degraba la masa sa stea sa se vada…
Si-au venit  multe cate stele pe cer  si toate-l sorbeau din priviri dara el, feciorul, la nici una n-avea inima….
Se ingrijorara parintii,” pai cum adica, vin fetele la porti puhoi si nici una sa nu ramaie la noi?’
Dara el alta grija n-avea dacat in codru sa stea, fetisoara-n parau si-o spala si la fete nici cu gandul nu gandea…….
    Trecu asa o vreme, plecara fetele de imparat, mai planse, mai suparate, dar niciunele de dansul alinate.
Daca vazu asa, tata-ne-sau se facu foc si para, dete iara sfoara-n-tara, si-anunta in lung si-n lat ca nu mai are baiat de insurat si ca de azi-nainte nici o fata sa nu-i steie-n minte!
    Asa se facu, frumosul nostru fecior singur ca isi petrecu ani buni singur singurel, numai codrul si cu el, pana intr-o buna zi, cand in codru poposi o mandra fecioara, ca o caprioara si prinse inima sa-i bata, ca nu mai vazuse el asa o fata!
Si-o urmari, si-o urmari pana intr-o alta zi cand fata-l zari si din gura ii grai: “Ce tot umbli dupa mine, eu mi-s fata, nu vezi bine? Nu mai cauti ca-alta dat din zori pana-n noapte vanat?”
“Ba vanat as mai vana, dar mi-i draga fata ta, mainile , picioarele, ochii, tatisoarele, tot in mine-acum tresare si ma clatin ca o floare adiata de un vant, vin sa-ti cad deci la pamant, fa acum ce vrei cu mine, numai rogu-te, fa-mi bine…
    Si cica ar mai fi stat ei la vorba-n codrul lat, dar imparatul a aflat si iara s-a maniat, amintindu-si de rusinea ce patise cu feciorul, asa ca puse ulciorul farmecelor cele rele si-ncepu sa sufle-n ele si pe loc fata frumoasa se facu salcie deasa!!!
Iar feciorul de durere, planse, planse in tacere pana cand din el ramase doar un rau curat si lin, la umbra salciei curgand…

La final, in amintirea celui care a incantat o lume intreaga prin muzica sa, o melodie in care salcia apare si ea ca un simbol al iubirii pierdute....

CURCUBEU ONIRIC (povestea curcubeului)

 

 

CURCUBEU ONIRIC

 

 

Te-ai desprins dintr-o idee galbenã sublimã,
Pe care un viitor domol mi-o pãstra
Cãzând ȋntr-un prezent tumultos, de cenuşã
In care mi-am vãrsat azuria odihnã.

 

Ti-am indepãrtat de pe ochi vãlul gri
Cu rãsuflarea tãiatã de cuvinte orange,
Un torent indigo de senzaţii inundã
Distanţa dintre mine şi paşi.

 

In odaia tãcutã dintr-un vis de femeie,
Un vânt violet de sentimente sprinţare
Indoaie pereţii goliţi de portrete
Intr-un evantai uriaş de iluzii opale.

 

Ca-ntr-un scenariu de film de demult
Galbenul sublim e lovit violet
De tornada indiscretã ce bântuie-n suflet,
Smaraldul din ochi se stinge-ntr-un punct.

 

Fantastic spectacol de culori curcubee,
Amestecate in urna unui vis diafan,
In zori se naşte un roşu vremelnic
Din care iţi faci un soclu puternic.

 

Sã-nfrunţi un gri tumultos şi netrebnic,
Sã absorbi din el azurul de tihnã,
Sã depui idea galben-sublimã
Intr-un domol viitor de luminã!

 

Viorica Bota, 13 decembrie 2004

Exista mai multe legende legate de aparitia curcubeului deoarece oamenii au incercat mereu sa-si explice fenomenele, intamplarile sau orice altceva le depasea puterea de intelegere la un moment dat! Biblia are o explicatie simpla pentru aparitia curcubeului:

13 Pun curcubeul meu în nor şi el va servi ca semn al legământului dintre mine şi pământ. ¹⁴ Când voi aduce un nor deasupra pământului, curcubeul va apărea în nor. ¹⁵ Şi îmi voi aduce aminte de legământul care este între mine şi voi şi orice fel de suflet viu, iar apele nu vor mai deveni un potop care să nimicească toată carnea. ¹⁶ Curcubeul va apărea în nor şi, când îl voi vedea, îmi voi aduce aminte de legământul pe timp indefinit dintre Dumnezeu şi orice fel de suflet viu de pe pământ“. ¹⁷ Şi Dumnezeu i-a repetat lui Noe: „Acesta este semnul legământului pe care îl închei cu orice carne de pe pământ“. (Geneza 9:13-17)

Iata si plasmuirea mintii umane, imaginatia celor ce s-au stins demult, cu privire la frumusetea impresionanta si cuceritoare a curcubeului:

POVESTEA CURCUBEULUI

 

          Şapte stele multicolore au alunecat într-o dimineaţă de pe boltă şi au căzut pe Pământ. Au încercat să se înalţe din nou, fluturându-şi razele,dar zadarnic. Simţindu-se într-un loc străin şi îindepărtat, au început să plângă.

Şi lacrimile stelei albastre au colorat mările şi văzduhul; iarba şi pădurea şi-au luat culoarea din lacrimile stelei verzi; florile au îmbinat culorile celorlalte stele. Lumea devenea tot mai frumoasă pe Pământ, dar stelele nu-şi încetau plânsul.

Vieţuitoarele s-au strâns toate înduioşate şi au încercat să le ajute. Păsările s-au oferit să le înalţe pe aripile lor. Dar în scurtă vreme au fost învinse de atâta înălţime. Au mulţumit pentru frumosul penaj cu care s-au ales din nobila încercare şi au cerut sfatul altor fiinţe. Împăratul Păianjenilor veni în sfârşit, după multă gândire, cu o idee.

- Numai singure vă veţi putea salva – le zise. Pentru aceasta, timp de şapte ani învăţaţi să toarceţi fir din propriile lacrimi. Apoi, vă veţi urca pe vârful cel mai înalt şi veţi înălţa un pod de pânză subţire până la cer.                                                                        

Aşa făcură. Şi când vieţuitoarele pământului văzură calea multicoloră înălţată pe cer, ştiură că stelele în sfârşit ajunseră iarăşi la casa lor. Se bucurară, dar le păru şi rău, pentru că le îndrăgiseră foarte.

Îşi alinară părerea de rău privind culorile cu care stelele înzestraseră Pământul. Când şi când, după ce ploaia spăla văzduhul, pământenii revedeau cu nostalgie podul stelelor colorat în roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,indigo şi violet. Îi dădură numele de CURCUBEU, semnul apropierii dintre Pământ şi Cer.

 

 
Legenda culorilor lumii 

 

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele

pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoaresi cea mai iubită de oameni.

 

VERDELE spuse: "Uitaţi-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeţi şi voi că suntcea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţică sunt peste tot".

 

ALBASTRUL exclamă: "Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu arexista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!” 

 

GALBENUL

râse: "Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată cand teuiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zambeşti. Soarele, luna şi stelele suntgalbene, frumuseţea mea este atât de evedentă încât oricine mă vede rămâne de-a dreptul uimit!

 

PORTOCALIUL începu si el să se laude: " Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă vădse opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.“

 Ei bine,

ROSUL începu să strige: "Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii."

 

VIOLETUL se ridică în picioare si vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperială, culoarea regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii."

 

La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă,

INDIGOUL spuse: "Cu greu mă observaţi, însă, deşisunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru, contrast şi pentru linişte interioară."

 

Argumentările culorilor lumii au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte, considera că este perfecţiunea întruchipată.În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şisă ploua cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi a se proteja una pe alta. Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu întelegeţi că fiecare înparte aţi fost făcută cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şiurmaţi-mă! ” Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. „De acum încolo, zise ploaia, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.

 

Astfel,  oameni buni, de fiecare  dată când ploaia curaţă  pământul, căutaţi  un curcubeu  pe întinsul  cerului. Când apare,  tineţi minte că fiecare dintre voi este special.  Lăsaţi culorile curcubeului  să  vă reamintească  să  vă  apreciaţi  pe voi  înşivăşi pe cei din jur.

 

 

 

 

 

 

 

Cãtușa igoranței

Cãtușa igoranței

Se scurge nisipul unui timp netrãit,

In clepsidra lacomã, neiertãtoare, a vieții,

Mi-am lãsat toate visele ȋn seama ceții

Din ziua ȋn care tu, mințind, m-ai pãrãsit.

Priveam inima mea cum se destramã,

Ca tivul descusut al unei haine,

Tot ce-am trãit e acum serai cu taine,

Scena afirmãrii așteaptã actorii pentru dramã.

Ne jucãm rolul cu atâta pasiune

Cã uitãm cine am fost, cine suntem.

Purtãm diverse mãști ca pe-un blestem

Ce trece doar cu post și rugãciune.

Bieți trubaduri, sãrmani, pe scena neputinței,

Visãm sã strângem stele ȋn propriul buzunar,

Dar ȋndesãm doar rele ȋn ungher de sertar,

Pe care ȋl ascundem ȋn ziua penitenței!

Sãtui de roluri proaste, de mãști și superstiții,

Cãtușa ignoranței ar trebui s-o scoatem!

E drumul spre succes, meritã sã ne zbatem,

In adevãr sã facem reale investiții!

    Viorica Bota, 4 iulie 2013

Va amintiti, desigur, povestea omuletilor de lemn (redata mai jos pentru reimprospatarea memoriei), poveste ce ne aminteste cat de importanti suntem pentru Cel care ne-a creat, cat de important este sa avem o relatie apropiata cu El, sa-i vorbim cu regularitate, sa ne privim pe noi insine asa cum ne priveste El si sa nu-i lasam pe ceilalti sa ne lipeasca etichete! 

Si daca parerea lui Dumnezeu este singura care conteaza cu adevarat si pana la final, oare nu ar trebui sa incercam sa ne traim viata astfel incat sa obtinem zambetul sau aprobator? Si nu ar fi minunat sa simtim, simbolic vorbind, mana sa iubitoare pe umarul nostru micut si impovarat si sa-l auzim rostind cuvinte de incurajare, de apreciere si de dragoste? 

Intocmai ca si pe Pancinello, Creatorul ne asteapta si pe noi, in fiecare zi spera ca ne vom decide sa vrem sa-l cunoastem indeaproape. Amanarea inseamna o colectie teribila de buline! Decideti-va!

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.

Tot stelute primeau si cei talentati: unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute…. Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli..
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm…”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni… niciodata… . nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii.. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu prea….” Eli zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…

(Poveste de Max Lucado)